„Fericită este viaţa pustnicilor,

a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor!„

Monahul se desprinde, încet, încet de toate cele ale lumii, pentru a dobândi unicul lucru după care tânjește, de a muri omului celui vechi și vieții pe care a dus-o până atunci, pentru a trăi în noua viață, în noua realitate pe care Hristos o oferă în Biserică. Monahul tânjește după pocăința cea adâncă, prin practicarea ascezei, privegherii, postului, rugăciunii, prin tăierea voii și prin ascultarea continuă și necondiționată față de stareț. Prin tot ceea ce face, el se forțează pe sine ca să respingă egoismul care vrea să pună stăpânire pe el și să iubească voia Lui Dumnezeu. Monah este doar acela care ”mereu se împotrivește firii sale”. Se împlinește, astfel, cuvântul Domnului, ”împărăția lui Dumnezeu se ia prin străduință, iar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). În chinurile nașterii pocăinței se plăsmuiește, încet, încet, omul nou, omul cel după Dumnezeu.